Tocmai se încheie luna Pride, în care peste tot în lume unde oamenii se bucură de libertate, comunitățile LGBTQ (Lesbian Gay Bisexual Transsexual Queer) le-au reamintit celorlalți de importanța drepturilor egale, indiferent de orientarea sexuală, dar și de prețul plătit de-a lungul timpului de către minoritățile sexuale. Tot în luna iunie, dar acum 49 de ani, poliția dădea buzna la Stonewall Inn, un club gay din New York, lucru care i-a făcut pe cei din comunitatea LGBT să protesteze virulent. Din acel moment, considerat cel mai important pe timeline-ul mișcării pentru drepturile persoanelor gay din America, iunie înseamnă diversitatea sărbătorită și susținută public, antrenând puțin câte puțin toleranța majorităților, de prea multe ori intolerante și opresive.
În România, homosexualitatea a încetat să mai fie privită legal ca infracțiune din 2001, iar în 2005 avea loc prima paradă gay pe străzile Bucureștiului. Și deși în 2018 Coaliția pentru Familie cere modificarea Constituției pentru ca doar heterosexualii să aibă dreptul legal la familie, cel mai recent Bucharest Pride, la care au participat câteva mii bune de oameni, e o bună unitate de măsură de schimbare la nivelul societății. Acceptarea, însă, e un drum lung, iar celor care se tot împiedică pe el e important să le reamintim ce scria o pancartă pe care-am văzut-o la Pride, „Homosexualitatea nu este o alegere, dar homofobia este”. Ca să vedem și mai limpede că dragostea și drepturile sunt aceleași pentru toți, indiferent că suntem gay sau hetero, am citit luna asta, împreună cu prietenii de la Cărturești, șapte povești de viață LGBTQ. Se știe că literatura e un bun antidot pentru prejudecăți, chiar dacă uneori acționează mai lent.
Jazz pentru iguane, de Răzvan Andrei, Editura Brumar, 2018
„Jazz pentru iguane e primul volum relevant de poezie în cheie LGBT din România, deci și-a rezervat din capul locului o poziție istorică”, scrie criticul Mihai Iovănel pe coperta a patra a acestui volum de poeme proaspăt apărut la Editura Brumar. Am aflat de el cum se cuvine, adică de pe marele Facebook, pentru că tocmai a fost lansat la final de iunie și vestea s-a răspândit sub formă de share-uri și statusuri. În sfârșit, mi-am zis. Și m-am apucat de citit.
Nu-l știam pe autor, dar m-a ajutat poezia: „Treizeci și de ani, 1,81 înălțime, anorexic, barbă de cinci zile, / Nasul sensibil, perspectivă multiplă printr-un singur ochi, / Defect de vedere o.d. /dezlipire de retină/ atrofiindu-se, mereu făcându-se mai mic, mai discret, / Orb, întunecat, strângându-se-n sine, nevoind să mai vadă. / Când am început să vorbesc nu mi-a răspuns nimeni / Pentru că nu era nimeni aici să-mi răspundă.”
Scrisul lui are forța strigătului, a spaimei înghițite prea multă vreme, a cuvintelor noi, care „vor face țăndări / gardurile între care am fost învățați să ne cunoaștem, cerșind aprobare pentru orice bătaie de inimă”. Ceva din exploziile lucide ale lui Whitman, ceva din furia lui Ginsberg, ceva din deznădejdea cuiva născut într-o țară care încă se mai străduiește să-i refuze existența - Jazz pentru iguane m-a rupt și m-a făcut să citesc și să recitesc lacom poemele ca pe-„un proces verbal al suferinței mute”, zicând în gând că e totuși cineva aici care să-i răspundă, e cititorul, și cartea asta ciobește, măcar puțin, singurătatea celui care scrie „Atât de singur, mamă, sunt / Că îmi pup noaptea mâinile pe frunte.”
Luați cartea, citiți-o, dați-o cui credeți că mai are o inimă. (Luiza Vasiliu)
„Bărbații care iubesc alți bărbați sunt o deviație a umanului,
După cum femeile care iubesc alte femei sunt mutații ale florilor de magnolie.
Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare,
Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei la urechea dreaptă
Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!
La picioarele spânzurătorilor de care atârnați, scuipați în obraz de părinți, urâți de prieteni, mă așez
Și pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrățișez din inima propriei mele frici.
Eu nu sunt eu dacă voi nu sunteți și contradicțiile mele sunt mai groaznice
Dacă nu-s și contradicțiile voastre, coșmarurile mele mai negre dacă nu se-ntâlnesc cu ale voastre!”
(fragment din poemul Elegie pentru copilul homo)
Casa veselă. O tragicomedie de familie, de Alison Bechdel, traducere de Iulia Gorzo, Editura ART, 2016
Casa veselă e una dintre cele mai emoționante și mai tandre cărți pe care le cunosc: m-a primit imediat în intimitatea ei și mi-a împrumutat din dispoziția de a scormoni lucid și înțelegător în debaraua propriei vieți. E prima autobiografie în benzi desenate și probabil cel mai dens roman grafic, din câte am citit. Autoarea, ilustratoarea americană Alison Bechdel, a lucrat la carte șapte ani, iar dăruirea asta se simte în cele mai mici detalii. În desenele extrem de sugestive, construite după fotografii, în felul cum sunt construite bulele de text - niște bijuterii miniaturale, care m-au recompensat pentru toate frustrările când bulele din atâtea benzi desenate mi se păreau simpliste . (E musai să menționez traducerea desăvârșită a Iuliei Gorzo.)
Pe scurt, Casa veselă e povestea unei familii disfuncționale - ca atâtea alte familii, tradiționale sau nu -, concentrată mai ales pe relația din Alison și tatăl ei, fost prof de engleză și antreprenor de pompe funebre, un tip închis care părăsește viața înainte ca Alison să-l descopere cu adevărat. Și-n același timp, o poveste despre ce faci atunci când îți dai seama că ești gay: ascunzi asta și trăiești reprimat, așa cum face dl. Bechdel, sau, așa cum face Alison, îți accepți identitatea și pui umărul, prin propria viață, la facerea unei lumi mai tolerante și mai libere. Casa veselă mai e și un carusel de referințe literare, în care te-ntâlnești mai ales cu Camus și cu Proust, dar și cu eroi greci și cu familia Adams, cu Henry James și F. Scott Fitzgerald, toți parte dintr-o familie intelectuală mai mare, prin care autoarea procesează lumea mai adânc și mai limpede.
Și nu în ultimul rând, e un amestec foarte reușit de umor și detașare, de analiză și emoții bine nuanțate, cât să spargă două specii de prejudecăți. Pe de o parte, față de femeile care iubesc femei și bărbații care iubesc bărbați, fiindcă arată cum viețile interioare nu au orientare sexuală. Iar pe de alta, față de benzile desenate, pe care prea mulți îl privesc încă drept un format light, străin temelor „cu greutate”. Ca să vă convingeți, aici puteți răsfoi câteva pagini din Casa veselă. (Andra Matzal)
Camera lui Giovanni, de James Baldwin, Editura Black Button Books, traducere de Elena Marcu, 2018
Am citit Camera lui Giovanni pe drumul dintre București și Cluj, într-o zi în care a plouat încontinuu. Mi se părea ca propozițiile lui James Baldwin sunt vii, au consistență și se plimbă prin fața mea într-un fel aproape magic. Nu știu când am mai simțit asta ultima dată la o carte. David, un american care crește cu un tată alcoolic și cu o mătușă obsedată de control, se îndrăgostește de un alt băiat. Pentru prima dată devine conștient de corpul altcuiva, de mirosul lui. E descoperirea unei promisiuni, dar și întâlnirea cu rușinea, care acționează ca o forță centrifugă și îl împinge în afara vieții lui, într-o mișcare continuă. Până când David se trezește peste Ocean, în Paris, epuizat de fugă, de alcool, de relații superficiale. Și acolo îl cunoaște pe Giovanni, un italian care lucrează ca barman într-un bar gay. La început îi e frică să se apropie de el. Mai vrea să aștepte. Dar apoi primește sfatul unui american bătrân, extrem de bogat și extrem de singur: „Ai fost precaut prea multă vreme și vei sfârși captiv în propriul trup murdar pentru totdeauna, pentru totdeauna, la fel ca mine.” (Diana Meseșan)
„Însă, mai mult decât orice, dintr-o dată, mi-a fost frică. Mi-am dat seama: dar Joey e băiat. Și dintr-o dată i-am văzut forța din coapse, din brațe, din pumnii ușor strânși. Forța și promisiunea și misterul acelui trup m-au făcut, dintr-o dată, să mă tem. Brusc, acel trup a părut ca intrarea întunecată a unei grote în care aș fi torturat până la nebunie, în care mi-aș fi pierdut bărbăția. Numai că eu voiam să cunosc acel mister, să simt acea forță și să îndeplinesc acea promisiune în mine.”
Splendoare, de Margaret Mazzantini. Editura Polirom, traducere de Gabriela Lungu, 2015
Guido e un adolescent firav crescut într-o familie bogată și absentă, ce tocmai învață că nepăsarea e cool și că de amintiri trebuie să te temi. Constantino e un tip colțuros ca o statuie neterminată, violent și emotiv, fiul portarului din blocul în care stă Guido. În haosul anilor plini de transformări, între jocuri de tabără, petreceri și pauzele de la școală, în ciuda răzvrătirilor de moment, o legătură puternică se se țese între ei.
Cunoscută pentru romanul Nu te mișca, publicat în 2001 și ecranizat trei ani mai târziu, Margaret Mazzantini își urmărește personajele cu delicatețe de-a lungul traseelor complicate desenate de viață și le ajută să se piardă în mulțime atunci când au nevoie de asta. (Vlad Odobescu)
„Parcurgeam aceeași porțiune de drum până la intersecția unde el o lua înspre bazin. Mă uitam după el, și e una din imaginile pe care le voi purta întotdeauna cu mine, trupul acela solid și tânăr, cu capul ușor înclinat și mâna liberă inertă ca o greblă abandonată lângă o căpiță de fân. Priviți din spate, oamenii duc greutatea destinului lor, ca și cum, în partea din ei înșiși pe care n-o pot vedea, s-ar înghesui toate suferințele, necazurile, speranțele individuale și cele ale tuturor generațiilor precedente care parcă se înverșunează împotriva ultimului martor, îl împing în față, dar între timp par să râdă de el, de înfrângerea pe care o va suferi.”
Cântul lui Ahile, de Madeline Miller, Editura Polirom, traducere de Ioana Filat, 2013
Un roman pentru toate vârstele, care pune carne romantică pe furia lui Ahile din Iliada lui Homer. Rodul unei munci de 10 ani, el rescrie războiul Troiei din prisma iubirii cu tente soft porn între un semizeu cotat drept cel mai mare războinic din toate timpurile (Ahile) şi un băiat plăpând, fost prinţ, alungat de tatăl său de la curte după ce omorâse un alt băiat, dar respins de el cu mult înainte, din cauza slabei sale dezvoltări fizice (Patroclu).
Acesta din urmă este şi naratorul cărţii. Exilat în castelul regelui Peleu, Patroclu este ales de fiul acestuia, Ahile, să-i fie soţ (therapon) - „un tovarăş de luptă, legat de un prinţ prin jurăminte de sânge şi dragoste” - când ambii aveau o vârstă fragedă. Patroclu ne introduce în intimitatea unei copilării & adolescenţe tandre, pe care o împarte cu un băiat cu destin eroic şi tălpile mirosind a santal şi rodie, surprins de sexualitatea pe care o descoperă împreună şi de faptul că un semizeu îi împărtăşea iubirea şi risca pentru ea. Şi, mai târziu, ne arată cum moartea lui stârneşte furia lui Ahile, care, însetat să-şi răzbune iubitul, îi strigă lui Hector: „O să te ucid şi o să-ţi smulg carnea cu dinţii.” Ar fi mişto un film cu o secvenţă ca asta jucată de Brad Pitt & Edward Norton: (Ionuț Dulămiță)
„Am întins mâna, găsindu-i locaşul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care îi plăcea, îl simţeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mişcau fără odihnă, călăuzindu-se după răsuflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-un strigăt mut - atât de încleştaţi eram, că i-am simţit ţâşnirea caldă pe piele. Se cutremură şi rămaserăm nemişcaţi.”
Confesiunile unei măști, de Yukio Mishima, traducere de Emil Eugen Pop, Editura Humanitas Fiction, 2015
Apariția acestui roman, în 1949, i-a adus lui Mishima statutul de „mică vedetă” a literaturii japoneze. Avea doar 24 de ani, dar părea să fie deja un scriitor format, cu un stil de o frumusețe hipnotică. Cartea spune povestea copilăriei și adolescenței lui Kochan (un alter ego al autorului), un tânăr gay din Tokio care încearcă și să-și ascundă homosexualitatea și să-și păstreze o mască hetero care să nu tulbure normele sociale. Se găsesc aici aproape toate temele care domină opera și viața lui Mishima: erotism, dorința de moarte, legătura dintre teroare și frumusețe și cea dintre tandrețe & cruzime.
Sunt niște pagini fabuloase despre copilărie, în care autorul descrie procesul prin care Kochan ajunge să-și dea seama că e atras de figuri masculine. În prima fază, îl interesează ilustrațiile cu cavaleri și prinți din basme, iar mai apoi sculpturile grecești, pe care le descoperă în albumele de artă ale tatălui. Kochan are primul orgasm la vârsta de 12 ani, în timp ce se uita la o reproducere după tabloul lui Guido Reni, Sfântul Sebastian (e vorba de scena unui martiriu). În cazul lui Kochan, dorința e mereu însoțită de instinctul morții, chiar și cavalerii din basme nu sunt atrăgători decât dacă sunt în pericol.
Imaginea corpului masculin are un rol esențial în carte și avea să devină o obsesie și pentru Mishima însuși. Dintr-un băiețel fragil, crescut cu bunica lui („iubita lui de 60 de ani”, cum îi zice în carte), el a devenit un bărbat robust, pasionat de bodybuilding și exhibiționism. Îi plăceau ședințele foto și există chiar o fotografie cu Mishima în care apare ca Sfântul Sebastian, exact ca în tabloul lui Reni. Scriitorul japonez tânjea spre idealul statuilor grecești și refuza ideea de degradare a corpului, și poate tocmai de aceea moartea lui prin hara-kiri n-ar trebui să pară atât de șocantă. E punctul final dintr-un scenariu care se contura încă din adolescență. (Ionuț Sociu)
„Spectrul prințului muribund m-a urmărit insistent. Cine ar putea să-mi explice de ce mă încerca atâta delectare atunci când, în imaginație, puneam în legătură înfățișarea despuiată a prinților, îmbrăcați în acei pantaloni strâmți, cu moartea lor crudă?”
Scris pe trup, de Jeanette Winterson, traducere de Vali Florescu, Editura Humanitas Fiction, 2017
Nu citi cartea asta dacă nu ești îndrăgostit. Nu citi cartea asta dacă ai vrea să fii cu cineva, dar ești singur. Nu citi cartea asta dacă te enervează îndrăgostiții, care și-ar putea petrece ore în șir descriindu-ți, în cele mai mici și inutile detalii, cât de minunat e iubi. Mai ales, nu citi cartea asta dacă suferi din iubire. O să-ți facă mult rău.
E o carte care conține o odă de iubire pentru corpul adoratei, descris ca un teritoriu de explorat și de cucerit, până la fiecare țesut și oricare celulă. Naratorul nu are niciun gen, iar iubita e o femeie complicată, măritată. Ca în orice carte a lui Winterson, e greu să decelezi povestea de limbaj. Ca în orice carte a ei, unde e loc de frumusețe covârșitoare, descrisă cu arabescuri și volute făcute din cuvinte, e loc și de umor – de ironie și sarcasm mușcătoare.
Mi-ar plăcea să citești cartea asta ca să înțelegi, de fapt, una dintre ideile principale de pe „agenda LGBT”. Dragostea nu cunoaște gen. Pe parcursul romanului, iubirea dintre cei doi protagoniști trece prin toate formele: adulter, drame pasionale, parteneriat calm și stabil, pierdere. Și niciodată în tot parcursul ăsta n-are nici cea mai mică importanță ce are vreunul dintre ei între picioare. (Ioana Pelehatăi)
„O să treci peste...” Clișeele sunt alea care-ți fac probleme. A pierde pe cineva iubit înseamnă să ți se schimbe viața pentru totdeauna. Nu treci peste, pentru că „peste” ar însemna peste persoana pe care-ai iubit-o. Durerea se oprește, există oameni noi, dar locul gol nu se-nchide niciodată. Cum ar putea să se-nchidă? Particularitățile unei persoane care-a contat îndeajuns încât s-o deplângi nu devin anodine odată cu moartea. Gaura asta din inima mea are forma ta și nimeni nu poate să-ncapă în ea. De ce-aș vrea să încapă?
În Lista de citit, mai găsești:
7 cărți despre sex (și nu numai)
7 cărți de știință, ca să ne-aducem aminte câte avem de învățat
6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
